Visele mele adormite
se trezesc in cutiile sufletului
cand simt, arar,
din ce in ce mai rar,
mirosul padurii udate.
Si atunci…
secundele se opresc a mirare,
acolo in causul inimii,
nedumerite ca timpul plange
cu lacrimi amare,
in nuante maro ruginiu.
Iar eu ma inclin,
mai adanc
sub povara de zile adunate.
Atintind urechea sufletului
sa prind glasul pamantului.
Si astept timpul sa-si
usuce lacrima
ca sa scoata din fundul pamantului
noaptea cea lunga si neagra,
sa ma aud…
o alta frunza cazand.

Anunțuri